Pe curand. Simteam ca inca mai aveam sansa sa retrag totul, ca el va mai fi alaturi de mine inca un timp si ca vorbele noastre nu erau finale..
O ultima privire spre tot si spre mine si dus a fost. Ultimul ramas bun.
Frunzele , ca si unii oameni in aceasta toamna, nu vor sa se dea batute. Se agata de ziua de ieri, nefiind in stare sa controleze schimbarea culorii, dar dand o lupta crancena inainte de a ceda locul care a fost casa lor timp de doua anotimpuri. Privesc cum o frunza se desprinde, danseaza in aer , apoi cade la pamant. O ridic si o rasucesc incet de codita. Nu imi place sa vad cum frunzele se vestejesc atat de brusc, cum pierd in fata naturii, puterea mai mare pe care nu o pot controla.
Dar amintirile sunt ale mele; amintirile nu pot fi vandute. Casa care adapostea visele mele de poveste este acum a altcuiva, asa cum a fost a altor oameni inainte de noi si sunt fericita sa le-o las. Fericita ca a fost o perioada trecuta, iar acum o pot lua de la inceput, desi am cicatrici de dinainte. Sunt ranile care s-au vindecat.
Stau pe treptele casei goale si intunecate si ascult cum vantul rece de actombrie loveste casa. Deci asta a fost tot.
Fiecare propozitie e un junghi in inima si un pumn in stomac. As fi suportat sa aud asta de la oricine altcineva din lume, dar nu de la el. Oricine altcineva, in afara de el.
Ma saruta pe nas si sunt gata sa-i dau o replica, dar buzele lui le ating pe ale mele atat de bland, incat renunt la cuvinte, care se sting inainte sa atinga corzile vocale si se intorc in banca de memorie de unde au venit. E o naluca, imi taie respiratia cu o privire, iar apropierea lui de mine e aproape prea greu de suportat. Doar ca, de data asta, nu mai sunt singura.
- Chiar nu iau nimic?..
- Nu, zambesc privind in jur. Nimic altceva inafara de trandafirul din gradina.
Si o valiza de amintiri..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu